Nitrogenul (latină Nitrum, greacă Nitron însemnând “sodă nativă”, “geneză”, “formare”) este considerat a fi descoperit de către Daniel Rutherford în 1772, care l-a numit aer fix.
Faptul că exista aer care nu participa la combustie era un element cunoscut de chimiștii de la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Nitrogenul a fost de asemenea studiat în același timp și de Carl Wilhelm Scheele, Henry Cavendish și Joseph Priestley, care l-au numit aer ars sau aer flogisticat.
Nitrogenul gazos era destul de inert încât Antoine Lavoisier l-a numit azot, de la cuvântul grecesc αζωτος însemnând “fără viață”.
Acest termen a devenit cuvântul francez pentru “nitrogen” și a fost împrumutat mai târziu și de alte limbi, printre care și româna.
Compușii azotului erau cunoscuți în Evul Mediu. Alchimiștii cunoșteau acidul nitric drept aqua fortis.
Amestecul de acid nitric și acid clorhidric era numit aqua regia, și apreciat pentru abilitatea sa de a dizolva aurul.
Primele aplicații în industrie și agricultură ale azotului au fost sub formă de salpetru (nitrat de sodiu sau nitrat de potasiu), notabil la praful de pușcă, iar apoi ca îngrășământ.
Azotul este o parte esențială în componența aminoacizilor și a acizilor nucleici, ceea ce îl face vital.
Plantele, precum planta de soia pot absorbi azotul direct din aer, deoarece au rădăcini cu noduli plini de bacterii care îl transformă în amoniac, prin procesul numit fixarea azotului.
Planta transformă ulterior amoniacul în oxizi ai azotului și aminoacizi, pentru a forma proteine.
Azotul (N) este unul dintre cele mai abundente elemente din plante și animale, deoarece este o componentă majoră a proteinelor.
Cantitatea de azot necesară unei culturi este mare, comparativ cu rezervele naturale de azot din cele mai multe soluri și, prin urmare, majoritatea culturilor răspund pozitiv la aplicarea de azot suplimentar, fie din gunoi de grajd sau din îngrășăminte anorganice, cum ar fi ureea sau azotatul de amoniu.
Carenţa de azot provoacă reduceri dramatice ale creșterii plantelor și totuși, nu este ușor de recunoscut în câmp, cu excepţia cazului în care există o cultură bine fertilizată pentru comparaţie.
Simptomele generale sunt colorarea în verde deschis a frunzelor și o creștere lentă rezultând într-o acoperire a solului întârziată sau redusă.
Dacă aprovizionarea cu azot este scăzută pe parcursul creșterii culturii, nu poate fi evidentă senescenţa frunzelor mai mature.
Azotul este crucial pentru fotosinteză și funcţia de reproducere.
Azotul este componenta de bază a proteinelor și este esenţial pentru creșterea celulelor noi, fiind utilizat în principal pentru creșterea frunzelor și a tulpinilor, precum și pentru asigurarea vigorii generale a plantelor.
Deficienţa de azot la tomate se manifestă prin îngălbenirea frunzelor, de la vârf spre bază, urmând nervura principală.
În cazul răsadurilor, plantele sunt firave, de culoare verde deschis.
Înflorirea și fructificarea sunt reduse, iar în cazuri de deficit grav ţesutul plantelor se necrozează.
Simptomele lipsei de azot la măr sunt similare celor de la alte plante: frunze galben-verzui, fără vigoare, creștere vegetativă slabă și recoltă redusă.
Nu numai deficienţa azotului este o problemă, ci și surplusul.
Cultivatorul trebuie să urmărească atent dezvoltarea plantei și să intervină atunci când este necesar.
Pomii tineri, fără rod, beneficiază adesea de programe de fertilizare cu conţinut de azot mai ridicat.
Obiectivul este ca plantele tinere să aibă creștere vegetativă, în timp ce în cazul plantaţiilor pe rod se urmărește recolta și o calitate ridicată a fructului.
Lipsa de azot la viţa de vie
În cazul carenţei de azot, frunzele viţei de vie sunt clorotice, cu peţiolul ușor roșiatic.
Coardele au vigoare slabă, boabele strugurilor se desprind ușor iar în cazul excesului fertilizării cu azot, frunzele sunt de dimensiuni mari, verde închis, coardele cresc viguros, ciorchinii sunt compacţi.
Cauze posibile: fertilizare insuficientă, conţinut în materie organică scăzut; exces de umiditate, frig, umezeală; concurenţă cu buruienile, sol tasat, îngrășăminte organice cu raport C/N ridicat.
Soluţii de combatere și prevenire: limitarea concurenţei (buruienile), plan de fertilizare corespunzător, asigurarea aerării solului.
Deficitul de azot la salată
Azotul este foarte important în cultura salatei.
Simptomele carenţei de azot se observă iniţial prin decolorarea frunzelor.
Creșterea și formarea căpăţânii este redusă, începe apariţia rădăcinilor groase iar planta are un aspect anemic.
Simptomele lipsei de azot la cartof
Cum fertilizăm solul pentru a avea o recoltă cât mai bună?
Pentru fiecare 1.000 kg tuberculi și biomasă epigee aferentă, cartoful consumă în medie 5 kg azot (N), 3 kg pentaoxid de fosfor (P2O5), 8 kg oxid de potasiu (K2O), 3 kg oxid de calciu (CaO) şi 1 kg oxid de magneziu (MgO).
În ceea ce privește fertilizarea minerală, după leguminoase perene, doza de azot (N) se reduce cu 20-30 kg/ha şi se mărește doza de fosfor cu 20 kg/ha.
După leguminoase anuale, doza de azot se reduce cu 10-20 kg/ha şi se mărește doza de fosfor cu 15 kg/ha.
După plante tehnice, doza de azot şi fosfor se mărește cu 10-20 kg/ha.
Recenzii
Deocamdata nu sunt recenzii